Când se scufundă după hrană, ornitorincul își închide ochii și nările. Își mișcă botul lat aproape de fundul apei, unde poate detecta semnalele electrice slabe produse de mușchii unei prăzi ascunse în mâl. Animalul are blană, iar femela depune ouă și își hrănește puii cu lapte. Combinația pare neobișnuită pentru că rudele sale cele mai apropiate, echidnele, trăiesc și ele într-o zonă restrânsă a lumii, în Australia și Noua Guinee.
Izolarea explică de ce Australia are atât de multe animale pe care le întâlnim rar sau deloc în alte părți. Pe măsură ce continentul s-a îndepărtat de Antarctica, marea a limitat deplasarea animalelor terestre între continente. Mamiferele care se aflau deja în Australia s-au diversificat de-a lungul a milioane de ani. Din ramuri diferite ale marsupialelor au apărut specii care pasc, trăiesc în copaci, sapă prin nisip sau vânează alte animale.
Între timp, continentul însuși s-a schimbat. În multe regiuni, pădurile umede s-au restrâns, iar pădurile mai rare și pajiștile s-au extins. În zonele aride, o șopârlă poate aduna apă în șanțurile dintre solzi și o poate conduce până la gură. Trăsăturile care ne surprind au adesea o explicație concretă în locul unde animalul își caută hrana, apa sau adăpostul.
Cum a schimbat izolarea fauna Australiei
Australia a făcut parte din Gondwana, un supercontinent care cuprindea și Antarctica, Africa și America de Sud. Desprinderea de Antarctica a fost treptată, iar separarea completă s-a produs cu peste 30 de milioane de ani în urmă. Înainte de asta, Antarctica avea o climă mai caldă decât astăzi și păduri prin care se puteau deplasa animale terestre. Fosilele de marsupiale găsite acolo sunt o urmă a acelei lumi.
După separare, pentru un animal de uscat a devenit mult mai greu să ajungă în Australia. În schimb, populațiile aflate deja acolo au continuat să se schimbe din generație în generație. Unele s-au adaptat la viața în copaci, altele la sol sau la diferite surse de hrană. Cu timpul, din aceleași grupuri de mamifere au apărut specii care trăiau în medii foarte diferite.
Australia a rămas accesibilă unor animale capabile să treacă peste apă. Liliecii puteau zbura, iar strămoșii rozătoarelor australiene au ajuns probabil dinspre Asia de Sud-Est. Australia are, așadar, și lilieci, și rozătoare native. Particularitatea ei este cât de multe roluri au ajuns să îndeplinească marsupialele în habitatele de pe continent.
De ce marsupialele australiene sunt atât de diferite între ele
Un pui de cangur se naște foarte mic și slab dezvoltat. Se deplasează până în marsupiul mamei, unde se prinde de un mamelon și își continuă dezvoltarea. Koala își crește puiul în același fel în primele luni. La maturitate însă, cele două animale găsesc hrană și se deplasează în moduri foarte diferite.
Cangurul roșu se deplasează în salturi pe teren deschis. La aterizare, tendoanele picioarelor din spate se întind și stochează o parte din energie, pe care o eliberează la următoarea desprindere de sol. Astfel, un cangur mare poate parcurge distanțe mai mari cu un consum mai mic de energie pe metru atunci când își mărește viteza de deplasare în salturi.
Koala își petrece cea mai mare parte a timpului în eucalipți și se hrănește cu frunzele anumitor specii. Aceste frunze sunt bogate în fibre și greu de digerat. O porțiune alungită a intestinului gros și microorganismele din tubul digestiv îl ajută să valorifice o hrană pe care puține mamifere o consumă în cantități atât de mari.
Cârtița marsupială își petrece mare parte din viață sub nisip, pe care îl împinge cu ghearele late ale labelor din față. Seamănă în unele privințe cu o cârtiță europeană, deși cele două fac parte din ramuri îndepărtate ale mamiferelor. Asemenea trăsături pot apărea separat la animale care trăiesc în condiții asemănătoare. Biologii numesc acest proces evoluție convergentă.
Cum se explică mamiferele care depun ouă
Ornitorincul și echidnele sunt monotreme, singurele mamifere care depun ouă dintre speciile care trăiesc astăzi. Ramura lor s-a separat de cea a celorlalte mamifere cu mult înainte de desprinderea Australiei de Antarctica. Depunerea ouălor este o trăsătură veche, păstrată de aceste animale. După eclozare, femelele își hrănesc puii cu lapte, care ajunge la suprafața pielii în zona abdomenului.
În Australia trăiește echidna cu bot scurt, întâlnită și în Noua Guinee. Pe uscat, echidna desface cu ghearele mușuroaie sau bucăți de lemn și adună furnici și termite cu limba. Ornitorincul își caută hrana în apă, unde botul său detectează atât semnalele electrice, cât și mișcările prăzii. Înrudirea lor se vede în felul în care se reproduc, iar diferențele devin evidente când urmărești cum își procură hrana.
Ce legătură au clima și deșerturile cu aceste adaptări
Australia a avut cândva păduri umede mult mai întinse. Pe măsură ce clima a devenit mai uscată, în multe regiuni s-au răspândit pădurile mai deschise și pajiștile. Unele specii au dispărut din zonele care s-au schimbat, iar altele s-au extins în habitatele nou formate. Astăzi, fauna pădurilor umede de pe coastă diferă mult de cea din regiunile nisipoase ale centrului.
În centrul și vestul Australiei trăiește Moloch horridus, o șopârlă cu țepi care se hrănește cu furnici. Când plouă, apa pătrunde în șanțurile foarte fine dintre solzi și se deplasează prin ele până la gură. Șopârla poate folosi același mecanism când intră în contact cu nisip umed. Astfel, poate bea și când apa disponibilă se găsește în picături sau într-un strat subțire la suprafața solului.
Privite de aproape, animalele Australiei păstrează urmele a două istorii. Ouăle ornitorincului spun ceva despre o ramură veche a mamiferelor, iar botul lui sensibil arată cum a ajuns să vâneze în apă tulbure. În deșert, șanțurile dintre solzii unei șopârle răspund unei alte probleme, aceea de a strânge apă când ploaia umezește nisipul fără să lase bălți.